Trăim în România, normal.

Nene. cum e posibil ca, într-o ţară cum e România - avem dreptul şi mândria să ne numim europeni civilizaţi, membri ai U.E. - o ţară aşa insignifiantă pe hartă, dar cu anumiţi oameni minunaţi, cu tradiţii şi locuri interesante, să existe ţiganii aceia care te bat, te omoară, îţi fură mâncarea? Nu sunt rasistă, doamne fereşte, orice rasă are defectele ei şi uscăturile ei, dar noi - noi, românii - de ce stăm cu mâinile în sân când vedem bătrâni agresaţi pe stradă de o gloată de ţigani?

Se întâmpla ieri. Veneam cu mama de la biserică, fuseserăm să împărţim pentru Sâmbăta Morţilor. În faţa noastră, la vreo 50 de metri - o bătrână care abia mergea ţipa disperată la nişte rromni - că de, au curajul să ne impună să îi strigăm aşa.
Pe moment nu ştiam ce se întâmplă. Dar, deodată, m-am trezit la realitate. Gloata îi furase o sacoşă în care, probabil, se afla împărţeală - ce mai primise şi ea de la oameni. Nesimţiţii i-au luat sacoşa fără nicio durere în cur, şi au pus-o şmecheri în portbagajul unei maşini scumpe. În portbagaj - ce să vezi? Sacoşe pline cu mâncare. 5 sacoşe foarte mari, pline cu mâncare.

Şi acum vin eu, un pui de om, şi te întreb pe tine - cum se poate ca într-o ţară democrată, fost comunistă, să existe astfel de oameni? De ce în 2010, când ţiganii au ditamai castelele la marginea Bucureştiului, totuşi aceştia fură? De ce? Lămuriţi-mă şi pe mine.

M-a lovit talentul.

ştiu să sufăr, mă.

Frunze ruginii si uscate. Frunze moarte cat vezi cu ochii. Pasi lenesi si greoi le lipesc de pamant. Covorul de omat galben-aramiu al parcului ne fura privirea. Gandul fuge aiurea, parka in cautarea unui sprijin in fata irealului. Muzica nu ma mai ajuta, culorile sunt toul. Este liniste, liniste de iarna. Un anotimp nostalgic si totodata fericit, odata cu sosirea sarbatorilor, a vacantei. Iubirile vin, se duc intr-un dans fantastic. Nu le mai poate opri nimeni. Nu mai are niciun rost. Traim un dor aparte, melancolic ce ne apasa, ne sufoca. Pasii mei urmeaza mechanic aleea parcului din ce in ce mai greu, mai incet. Gandurile anului trecut ma invadeaza. Imi amintesc cu nostalgie ca soseste Craciunul. Ma cufund in timp adanc, uitand de toti oamenii de pe Pamant, de toata muzica si animalele din parc. Sperantele unui fericit Craciun, presarate cu bucurii si necazuri, pe cele din urma incercand sa le dau uitarii.
Ma afund intr-o actiune banala, parca desprinsa din filmele mute. Eu sunt personajul principal, toti ochii sunt asupra mea. Deodata se apropie de mine personaje neimportante iar in momentul urmator raman doar eu si gandurile mele.

Sting. Sting Lumina.
Sting e minunat.
dar eu tot o să sting lumina.

vă iubesc.

Îmi fac timp să zâmbesc.

Am blog nou, am o viaţă frumoasă şi am nişte prieteni foarte buni - aş zice că nu mai am nevoie de altceva.
Dar, acum că stau şi mă gândesc, am uitat să zâmbesc. Cu toate pregătirile pentru şcoală şi concursuri, uit să îmi fac timp şi să zâmbesc.
EL mă face mereu să surâd, mă face să îmi ardă obrajii şi să simt un nod în gât, care mă opreşte să mai respir. Dar unde e zâmbetul meu de altădată?
De ce trebuie să învăţ să trăiesc cum vor alţii?
De ce mi se ia, de cele mai multe ori, dreptul de a visa cu ochii deschişi? De ce "maturizarea" trebuie să fie atât de dură?
De ce nu putem defini acest cuvânt altfel? De ce se înfioară toţi când vorbesc despre "maturizare"?
De ce trebuie să uiţi să trăieşti atunci când eşti adult? De ce nu poţi pur şi simplu să te bucuri în continuare de viaţă?
Gata.
De mâine îmi fac timp să zâmbesc.